Cauta i femeie cu bucurie pe Montargis

Franţa datora cârmuirii acestui uimitor monarh roadele unei lungi perioade de pace, renunţarea la dezastruoasele aventuri de dincolo Franţa datora cârmuirii acestui uimitor monarh roadele unei lungi perioade de pace, renunţarea la dezastruoasele aventuri de dincolo de mare, întemeierea unei puternice reţele de alianţe şi de suzeranităţi, sporiri însemnate ale teritoriului prin căsătorii şi nu prin cuceriri, o propăşire economica vădită, o relativă Cauta i femeie cu bucurie pe Montargis a monedei, neamestecul bisericii în treburile lumeşti, înfrânarea puterilor banului şi a marilor interese particulare, accesul maselor populare în sfaturile ocârmuirii, securitatea cetăţenilor, organizarea autorităţii statului.

Citation preview Marchizul de Sade Justine Doamna contesă de Lorsange era una din acele preotese ale lui Venus a căror avere este fructul unei figuri încântătoare, al unei comportări îndoielnice şi al şireteniei, ale căror titluri de nobleţe, oricât ar fi de pompoase, nu se află decât în arhivele din Cytera, alcătuite de impertinenţa ce pune mâna pe ele şi sprijinite de naivitatea prostească ce le dăruieşte. Era brunetă, vioaie, cu o siluetă frumoasă, cu o minune de ochi negri, şi, mai ales, infidelă în pas cu moda lucru care, dând şi mai mult gust pasiunilor, o face îndeosebi mai căutată pe femeia la care se întrevede. Cu toate acestea, ea primise cea mai strălucită educaţie: fiică a unui mare negustor din strada Saint-Honoré, fusese crescută, împreună cu sora ei mai mică cu trei ani, într-un pension dintre cele mai bune din Paris, unde nu-i lipsise, până la vârsta de 15 ani, nici un sfat, nici un profesor, nici o carte folositoare, nici un fel de cultivare a talentului. La acea vârstă, fatală pentru virtutea oricărei fete tinere, ea pierdu totul într-o singură zi.

Desigur, contemporanii nu erau atât de conştienţi de toate aceste îmbunătăţiri. Progresul nu a însemnat niciodată perfecţia. Se pomeneau ani mai puţin prosperi decât alţii, vremuri de criză şi de răzmeriţă; nevoile poporului erau departe de a fi satisfăcute.

Este vorba de părintele Andrei Berega, originar din oraşul Bălţi. Astăzi are două diplome de master, una — obţinută la Sorbona şi alta - la Institutul Catolic din Paris, iar în toamnă este hotărât să urmeze studiile de doctorat la Universitatea Sorbona din capitala Franţei. Înainte de a pleca în Franţa, îna absolvit Universitatea de Arte din Bucureşti. Acum patru luni, era parohul unei biserici ruseşti din oraşul Montargis, o parohie cu mulţi georgieni, ucraineni, francezi şi ruşi.

Regele de Fier avea un fel de a se face ascultat care nu era pe placul tuturor, şi era mai preocupat de măreţia regatului decât de fericirea particulară a supuşilor săi. Cu toate acestea, la moartea lui, Franţa e întâia şi cea mai puternică, cea mai bogată, din toate naţiunile Occidentului. Urmaşii Regelui de Fier vor trebui să se străduiască cel puţin treizeci de ani pentru a nimici opera lui, şi ambiţia fără margini împletindu-se cu incapacitatea, vor sfârşi prin a deschide ţara năvălirilor din afară, aruncând societatea în anarhie şi aducând poporul la cea mai jalnică sărăcie şi restrişte.

În şirul lung de imbecili înfumuraţi care, de la Ludovic al X-lea, Aiuritul, până la Jean cel Bun inclusiv, vor purta coroana, unul singur va fi o excepţie: Filip al V-lea, Lunganul, cel de al doilea fiu al lui Filip cel Frumos, care se întorsese la principiile şi metodele tatălui său, deşi pofta sa de domnie îl făcuse să devină complice la crime şi să născocească rânduieli dinastice ce aveau să ducă drept la Războiul de o sută de ani.

Acţiunea de erodare va continua deci vreme de o treime de veac, dar trebuie să recunoaştem că în cea mai mare parte treaba fusese făcută încă din primele şase luni. Instituţiile nu erau destul de trainice ca să poată funcţiona fără intervenţia personală a suveranului.

Nevolnicul, nervosul, nepriceputul Ludovic al X-lea, depăşit de misiunea lui chiar din prima zi, se lepădase cu uşurinţă de grijile domniei, trecându-le asupra unchiului său, Charles de Valois, militar vrednic, pare-se, dar prost politician, care umblase zadarnic toată viaţa după un tron şi ale cărui apucături de zurbagiu încurcă-lume îşi aflaseră, în sfârşit, o întrebuinţare. Miniştrii burghezi, care făcuseră puterea domniei dinainte, fuseseră întemniţaţi, iar scheletul celui mai remarcabil dintre ei, Enguerrand de Marigny, fostul conducător al regatului, se usca în ştreangul spânzurătorii de la Montfaucon.

Lista Blogurilor Din Romania

Reacţiunea triumfa; ligile baronilor semănau dezordine în provincii şi ţineau piept autorităţii regale. Marii seniori, în frunte cu Charles de Valois, băteau monedă pe care o făceau să circule prin toată ţara pentru folosul lor personal.

Administraţia, nemaifiind ţinută în mână, jefuia pe socoteala ei, iar visteria era secătuită. O recoltă dezastruoasă, urmată de o iarnă grozav de aspră, adusese foametea. Oamenii mureau pe capete.

Estimp, Ludovic al X-lea, era mai cu seamă grijuliu de a repara onoarea sa conjugală şi de a şterge, dacă se putea, amintirea scandalului de la turnul Nesle. În lipsa unui papă, pe care conclavul nu reuşea să-l aleagă, şi care ar fi putut rosti divorţul, tânărul rege al Franţei, pentru a se putea căsători din nou, poruncise să fie sugrumată soţia sa, Marguerite de Burgundia, în temniţa de la Château-Gaillard.

Devenea astfel liber să se însoare cu frumoasa prinţesă napolitană pe care i-o găsiseră, şi cu care se pregătea să împartă bucuriile unei lungi domnii. După ce se încredinţă că nimeni nu poate s-o vadă, duse la ochi un deget uscăţiv şi-şi şterse lacrimile care-i veneau pe marginea pleoapelor fără gene.

Fiică de rege, soţie de rege, mamă şi bunică de regi, îşi aşezase o parte din urmaşi pe tronul Italiei meridionale, în timp ce dobândea pentru cealaltă parte, prin lupte şi uneltiri, regatul Ungariei, pe care-l socotea ca o moştenire personală.

Fiii săi mai mici erau prinţi sau duci suverani. Două dintre fetele ei erau regine, una la Majorca, cealaltă în Aragon.

Pântecul ei roditor fusese un instrument de putere pentru neamul Anjou-Sicile, această ramură mai tânără ieşită din arborele capetin, care începea să se întindă peste Europa toată şi ameninţa să devină tot aşa de mare ca trunchiul.

Dacă i se prăpădiseră până atunci şase dintre copii, Maria a Ungariei avea cel puţin mângâierea că muriseră ca nişte creştini cucernici, aşa cum îi crescuse, Cauta i femeie cu bucurie pe Montargis chiar unul dintre dânşii, cel care renunţase la drepturile dinastice pentru a se călugări, urma să fie peste puţină vreme pus în rândul sfinţilor.

Regii Blestemati 3 - Otravurile Coroanei - Maurice Druon

Ca şi cum împărăţiile lumii acesteia ar fi devenit prea strâmte pentru această familie tentaculară, bătrâna regină îşi împinsese odrasla până în împărăţia cerurilor.

Era mama unui sfânt. Trecută de şaptezeci de ani, nu-i mai rămânea decât să asigure viitorul unei nepoate orfane, Clémence. Acum, făcuse şi asta. Deoarece Clémence era fiica primului ei născut, Charles Martel, pentru care revendicase cu atâta dârzenie tronul Ungariei, deoarece copila se pomenise fără părinţi de la vârsta de doi ani şi dânsa luase asupră-şi grija de a o creşte, în sfârşit, deoarece această sarcină era cea de pe urmă în viaţa ei, Maria a Ungariei îi arătase fetei o dragoste deosebită, atâta dragoste câtă putea să încapă în această inimă bătrână închinată în întregime forţei, măririi şi datoriei.

În ochii reginei mame a Neapolei, marea corabie care, pe un soare orbitor, îşi ridica ancora părăsind portul în acea zi de 1 iunieînfăţişa triumful politicii sale şi totodată melancolia lucrurilor împlinite, căci pentru prea iubita ei Clémence, pentru această prinţesă de douăzeci Cauta i femeie cu bucurie pe Montargis doi de ani, fără nici o ţară ca zestre şi fără nici o altă bogăţie în afară de faima frumuseţii şi virtuţii sale, izbutise să găsească un soţ de cel mai înalt neam, s-o mărite în chipul cel mai strălucit.

Clémence pleca pentru a deveni regină a Franţei.

Astfel, cea mai vitregită de soartă dintre toate prinţesele d'Anjou, cea care aşteptase mai mult decât celelalte să se căpătuiască, primea cel mai frumos dintre regate şi avea să domnească întocmai ca o suzerană peste toate rubedeniile ei.

Era în asta parcă o pildă a învăţăturilor Evangheliei.

Filme comedie, Belgia

Ce-i drept, se zicea că tânărul rege al Franţei, Ludovic al X-lea, nu era prea atrăgător la chip şi nici nu avea o fire prea plăcută. Şi apoi, nu eşti regină ca să fii fericită. Dar trebuia oare să-ţi pleci urechea la toate clevetirile? Maria a Ungariei nu prea era înclinată să simtă milă faţă de o femeie, faţă de o regină mai ales, care îşi trădase îndatoririle căsătoriei şi dăduse dintr-o poziţie aşa de înaltă o pildă aşa de jalnică.

Ea nu vedea nimic surprinzător în faptul că pedeapsa lui Dumnezeu se abătuse în chip firesc asupra păcătoasei Marguerite. În vremea asta, San Giovanni, uriaşa corabie rotundă cu cheresteaua vopsită în alb şi auriu, cu flamurile Anjou-ului, Ungariei şi Franţei în vârful catargelor, începea să manevreze spre a se depărta de ţărm. Căpitanul şi echipajul juraseră pe Evenghelie să-şi apere călătorii împotriva furtunii, a piraţilor ce-şi aveau cuibul pe coastele Africii şi a tuturor primejdiilor navigaţiei.

Statuia sfântului Ioan Botezătorul, ocrotitorul corăbiei, strălucea la proră sub razele soarelui. În redutele cu creneluri, cam pe la mijlocul catargelor, o sută de oşteni, pândari, arcaşi, zvârlitori de pietre, vegheau la postul lor pentru a respinge atacurile hoţilor de mare dacă s-ar ivi cumva.

Magaziile din cală erau ticsite cu de ale gurii, iar nisipul de sabură era împănat de amfore de ulei, sticluţe de vin şi ouă proaspete. Cuferele mari, ferecate, care conţineau rochiile de mătase, giuvaerurile, argintăria şi toate darurile de nuntă ale prinţesei erau rânduite de-a lungul pereţilor unei vaste încăperi numită escandolat, aşezată între arborele cel mare şi pupă, şi unde aveau să stea, printre covoarele de Orient, gentilomii şi cavalerii escortei. Napolitanii se îmbulziseră pe cheiuri ca să vadă plecând ceea ce li se părea a fi corabia fericirii.

Femei îşi ridicau copiii pe braţe. În hărmălaia iscată de această mulţime îngrămădită, se auzeau glasuri strigând cu acea familiaritate înduioşată şi zgomotoasă pe care norodul Neapolei a arătat-o întotdeauna faţa de idolii săi: - Guardi com'è bella! Sia felice! Căci, în ochii napolitanilor, Donna Clemenza apărea înconjurată de un fel de legendă.

Cele mai citite articole Timpul.md

Îşi aminteau toţi de tatăl ei, frumosul Carlo Martello, prietenul poeţilor şi în deosebi al divinului Dante, prinţ învăţat, tot aşa de bun muzician pe cât era de viteaz în luptă, care străbătea peninsula, ur mat de două sute de gentilomi francezi, provensali şi italieni, toţi îmbrăcaţi ca dânsul, în roşu şi verde închis, şi călări pe cai cu şeile şi hamurile de argint şi de aur.

Napolitanii îl aşteptau să le fie rege, când ciuma îl răpuse fulgerător, la douăzeci şi patru de ani, iar soţia lui, o prinţesă de Habsburg, murise auzind vestea, întâmplare care impresionase grozav imaginaţia poporului. Neapole îşi îndreptase dragostea asupra prinţesei Clémence care, crescând, devenea leită tată-său.